Intamplari

I) S-a intamplat joi, cand eram intr-un depozit en-gros din capitala. In goana dupa niste lucruri de trebuinta, ma intalnesc cu un var, din ala de gradul 5 – 6, stabilit in Bucuresti; stabilit de ani buni, din acela care uita graiul de provincie si adopta accentul acela de fals bucurestean si care se considera buricul pamantului. Din vorba in vorba, legat de sanatate, de matusi-sa si unchi-su, recte mama si tata, ma i-a el deodata cu “da’ ce-i cu postarile alea cu referendumul?”. Stau si ma uit la el “ce l-a apucat?”. Doar omul e insurat cu o femeie, are doi copii (fata si baiat). Chiar in discutiile noastre dadea dovada ca e familist convins.
Ii spun care e treaba, ca mi se pare imoral ca doua persoane de acelasi sex sa ceara o legiferare a ceea ce fac ei in intimitatea casei lor, o absurditate, si mi se pare anormal sa-i vad ce fac in fata copiilor. La care individul incepe “stai mai, ca nu e chiar asa” Cand face o astfel de afirmatie, clar ca incepe monoscutia aceea “taci ca nu stii, stiu eu mai bine. asculta!”. Si am inceput sa tac, ca nu mai puteam scoate o vorba, si imi spune el ca “homosexualii au si ei o viata, sunt oameni si au trairi; ca a intalnit o data un homosexual care i-a marturisit ca se simtea izolat si ii era teama sa se destainuie lumii, cu toate ca era un bun profesionist; ca e imoral ce facem noi, ca le ingradim libertatea de exprimare”. Nu m-ar fi iritat monoscutia asta (pentru ca vorbea numai el, de aceea era mono-) daca nu aveam de luat un autocar pana la Comanesti. Iar urmatorul era dupa vreo 4 ore. Si cum bodoganea el asa, la un moment dat il privesc cu ochi blanzi, ii iau mana in mana mea si ii spun ca ii apreciez cuvintele. Ca pentru mine cuvintele acelea inseamna foarte mult si nu ma asteptam de la el. I-am spus ca ii sunt recunoscator si mi-ar face placere sa mai raman cateva ore in Bucuresti, sa mergem undeva si “sa-i imping lutul la deal” (bine, i-am spus intr-o formula cat mai romantica, sa sune mai a gay). Nu stiu de ce, dar s-a uitat foarte urat la mine si-a tras furibund mana din mana mea si a plecat. Fara sa salute. Sau sa spuna macar “Adio!” (Ce suferinta in inima mea! Offfff!)
Bucuros ca scapa-i de raie, am plecat la autogara. Autocarul meu era dus de 10 minute. Si stai acum si asteapta pana la ora 21 pe urmatorul. Cand am ajuns acasa vad ca varul asta mi-a dat si unfriend pe facebook. Oricum, sper ca nu si-a schimbat parerea despre homosexuali.

II) Azi am fost putin pe la Cernica. A 11-a locatie pe care o vizitez anul asta. Mi-a propus sa vizitez locatii importante din tara la fiecare sfarsit de saptamana. Intamplarea face sa ma intalnesc cu fostul meu coleg de banca din scoala generala. El acum medic in Bucuresti, atat la un spital de stat, cat si la unul privat. Mi-a zis ca nici nevasta-sa si nici fiica-sa nu au vrut sa iasa din casa si a plecat numai el, sa-si “aeriseasca creierii”. Stand de vorba, stabilim sa mergem intr-o bodeguta din apropiere sa mancam ceva si sa mai stam de vorba, ca nu se stie cand si unde ne mai intalnim. Vorbim de toate: de la bataile mele de cap pana la meseria lui. Din vorba in vorba imi spune ca are acum in teste un medicament in scopul tratarii unor boli unde rata mortalitatii e de 97%. M-a facut curios: cum adica in teste? Si imi spune ca pe baza analizelor pe care el le cere pacientilor, observa diverse anomalii in rezultate, le discuta cu alti colegi de ai lui, stabilesc niste substante active care pot ameliora acele anomalii, apoi informatiile le trimite unei firme producatoare de medicamente (curios, din afara tarii) sa le gaseasca o formula prin care pot administra acele substante pacientilor. Dupa ce se produc sub o forma sau alta, i le trimit lui sper testare pe “voluntari” (cand mi-a spus cuvantul “voluntari” mi-a facut, din degete, semnul ghilimelelor).
“Si tu cum gasesti voluntari?”
“Cum ii gasesc? Vino sa-i vezi la usa mea. Imi dau si bani, numai sa-i fac bine.”
“Si stiu ca acele medicamente sunt utilizate pentru prima data?”
“Pai mai conteaza daca le spun? Oricum oamenii aia sunt condamnati la moarte. Ei nu au nimic de pierdut. Macar ajuta si ei la gasirea de solutii pentru alti bolnavi care vin din urma. Asta daca nu mor. Vad si eu din ce cauze au contactat boala. Daca s-au imbolnavit fara sa stie, le spun. Daca sunt boi si si-au asumat riscul de a se imbolnavi, nu le mai spun. Da-i in pula mea de prosti. Daca iti spun: “nu te duce in prapastie ca mori”, te duci doar daca esti prost. Daca nu esti prost, stai cuminte in banca ta.”
“Pai si efecte secundare? Daca pot muri din cauza efectelor secundare?”
“La aflam la autopsie. Ei oricum stiu ca vor muri.”
Discutia a mai continuat, dar deja pentru mine era prea mult. M-a lasat putin cu un gust amar: daca ai o boala ce te duce direct la moarte, iar medicamentatia inca nu e una sigura, esti cobai suta la suta.
Pot spune doar ca simt o oarecare frustrare, neputinta. Oricat de liberi ne-am considera, oricat de stapani ne simtim pe picioarele noastre, cineva tot poate face ceva impotriva vointei noastre.

P.S.: nu dau numele si specializarea amicului, pentru ca cei care citesc acest articol sa nu se simta lezati atunci cand vor merge la un consult pe aceasta ramura a medicinii.