Orasul “mortilor umblatori”

Astazi, fiind sarbatoarea Sfantului Dumitru, ziua a inceput cu putina ceata, iar spre amiaza cerul s-a limpezit si soarele si luat rolul de stapan. Am crezut ca voi prinde ceva din ceata de dimineata si am plecat catre Focsani sa i-au cateva cadre. Mi-am luat camera, mi-am pus funduletul in masina, voiosia in inima si am plecat.
Pe drum in schimb am facut cateva opriri, deoarece privelistea incetosata nu ma lasa in pace si am “furat” vreo doua cadre.
Ei bine, in fostul oras-targ am ajuns ceva mai tarziu decat imi planificasem, incat ceata s-a ridicat, iar vremea era mai mult decat perfecta pentru o promenada pe bulevard. Mi-am lasat masina in prima parcare intalnita si am plecat per-pedes sa pot admira frumusetile de toamna ale orasului.

Cum sa va spun, orasul pe care l-am vazut acum este unul dezolant. Nici resturile de natura nu mai comunica cu restul naturii: copacii care sunt dezgoliti de frunze, care au inca frunzele verzi, locuri pline de frunze abia cazute, altele perfect curate de parca nici nu ar fi fost frunze acolo.

Poate veti spune ca e normal sa fie asa. Da, e normal, dar oamenii de ce sunt atat de “morti”? Cea mai dezolanta imagine a fost cea a oamenilor. Unii veneau de la biserica, altii de la piata, altii de la o plimbare, altii de la tara, toti veneau de undeva, dar toti aveau o privire ce venea de undeva dintr-o nebuloasa de la mii de ani lumina. Nu-mi explic cum si cei care ieseau din biserica erau in aceeasi stare. Oare pana si actul de comunicare cu Dumnezeu, din biserica, sa fie numai o fantasma?! Oare chiar si-au pierdut preotii darul de a reinsufletii omul schingiuit de problemele vieti? Oare preotii realizeaza un act numai de a-si realiza target-ul monetar fata de conducere si se debaraseaza de angajamentul facut in fata lui Dumnezeu?! Nu zic ca toti preotii sunt asa, dar astazi nu am vazut om care sa iasa din biserica si sa aibe o alta expresie a fetei fata de cea a celui ce vine de la piata.

Sa vezi oameni bine imbracati, cu o tinuta respectabila in gesturi, privind abatuti in pavimentul bulevardului e de-a dreptul ingrijorator.

Sa vezi oameni iesind din piata cu doua pungi in mani, in fiecare avand un kilogram, poate un kilogram si jumatate, de cartofi, ardei sau verdeturi, mergand alene, leganat si gafaind, parca incercand sa se minta ca au sacosele doldora, ca alta data, e de-a dreptul dezolant.

Am vazut oameni care asteptau. Erau in statii si cred ca asteptau autobuzul catre cartierul lor, cred ca asteptau microbuzul catre comuna lor, cred ca asteptau chiar un autobuz ce ar fi trebuit sa fie un tren, care le-a tot fost promis.

Am vazut cum trendul, de a te intalni cu prieteni si sa stai sa-ti mangai ecranul la telefon, s-a raspandit pana la vagabonzi.

Am vazut mame care se rasteau la proprii copii ca nu aveau o anumita pozitie pentru poza care ar fi pus-o pe facebook.

Am vazut bucuria unor liceeni ascunsi dupa diverse colturi ale cladirilor garii, stand sa fumeze o tigara. E dezolant cum acesti tineri, asupra carora se duce o lupta crancena de indobitocire, media si educationala, isi gasesc fericirea in fumul unei tigari, in tonele de machiaj chinezesc, gel de par chinezesc, luand un aer de oameni trecuti prin viata.

Ma uitam cum in spatiile destinate comertului, candva vitrinele colorate ale unor librarii, candva manechine din plastic iti faceau semn sa vezi noile pulovere ale Confectiei, au acum postate, mare, “o dobanda de -6% la creditele de nevoi personale”, “Italian style” made in ciana, “2000 min + 2000 de SMS-uri in retea si 120 min in alte retele nationale”, cateva fast food-uri deschise, cateva simigerii inchise sambata dupa-amiaza, cateva magazine cu piese auto, dar numai uleiuri de motor si de cutie. Daca inainte, vanzatoarea isi astepta clientii in prag cu un zambet pe buze, acum te asteapta in dreptul balamalelor, de la usa inchisa sa nu intre frigul, tragand dintr-o tigara si scuipand, rar, gustul amar al nicotinei.

Daca, atunci cand eram un mucos de clasa primara, oamenii se uitau in ochii celui pe care il aveau in fata, pe strada, acum toti isi pironesc privirea in pamant, ca si cum ar privi catre izbavire, ca si cum nu ar mai avea rabdare inca 20 de ani pana la pensie, parca ar vrea acum sa fie una cu pamantul, sa scape.

Singura fiinta care radia de fericire a fost un catelandru de vreo 4 luni, cred, care privea cu o curiozitate dragalasa fiecare lucru cel intalnea. Acea fiinta reusea sa smulga un zambet si stapanei, care, fara el, ar fi fost un om cu privire pierduta, ca toti ceilalti.

Ma intreb: oare numai acest oras are oameni atat de deznadajduiti?! Oare chiar nu mai exista nici o posibilitate ca oamenii sa zambeasca iar? Chiar ajungem o societate pierduta in propria noastra greseala?

One thought on “Orasul “mortilor umblatori”

  1. Speranța moare ultima. Dar când simți că și aceasta este pe ducă, nu-ți mai arde să zâmbești.
    “Morți umblători” vei găsi prin toate orașele, dar mai ales în cele mici, căci acolo speranța a devenit un vis. Dacă în orașele mari mai ai speranța că vei găsi loc de muncă, în cele mici nu ai în față decât spectrul sărăciei și al cratiței goale! Grija zilei ce vine este mai mare decât oricare alt gând!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s